Prințul Eric și Zâna Florilor
A fost odată ca niciodată, într-un palat minunat, dintr-o țară indepărtată, un tânăr prinț, pe nume Eric.
Eric locuia împreună cu părinții săi, Regele și Regina, care erau fericiți și mândri văzând că fiul lor este exact așa cum și-l doreau. Prințul era un tânăr chipeș, care încă de când era foarte mic învățase să iubească și să ocrotească natura.
Deoarece prințișorului îi placea să hoinărească prin toate locurile, fie munți, păduri, dealuri sau văi, tatăl său considerase necesar să-l învețe să mânuiască armele de foarte devreme. Dar îi atrăsese atenția Prințului că armele trebuie folosite numai în apărare, iar nu pentru a ucide ființe nevinovate. Eric iubea însă atât de mult animalele, încât nici prin gând nu-i trecea să le facă vreun rău.
Unul din locurile care îi plăceau foarte mult Prințului era un luminiș în inima pădurii, unde un pârâiaș care-și avea izvorul mai sus, în munte, forma o micuță cascadă cu apa limpede, cristalină și rece, sub care-i plăcea prințului să se răcorească în zilele de vară fierbinte. Pârâiașul șerpuia prin padure și animalele își potoleau setea cu apele lui. În plus, era un foarte bun punct de reper, deoarece mergând pe lângă el nu te puteai rătăci în padurea deasă și-ntunecoasă. Așa descoperise Eric cascada și de atunci venea mereu, în special în luna mai, când înfloreau împrejurul cascadei tot felul de flori de o frumusețe neasemuită și unde apa crease în cădere o albie maricică asemeni unui lac, în care creșteau nuferi albi, galbeni și roz. Pe malul acestui lac care avea tot timpul apă proaspată se aflau pietre și stânci, dar și acestea erau pline de flori frumoase și parfumate. Lui Eric acest loc îi părea magic și zăbovea ore-n șir ascultând vuietul cascadei care se-mbina cu ciripitul păsărilor într-un concert magnific. Așa că stătea pe covorul de iarbă proaspătă și flori parfumate și se odihnea după galopul prin padure și bălăceala în cascadă, sau câteodată își aducea ustensilele și picta acest peisaj minunat, în ideea de a-l imortaliza și a-l avea în palatul său pentru ca și părinții lui să-l privească. Eric era un pictor talentat, iar palatul era plin de tablouri pictate de el, majoritatea înfățișând peisaje.
Apoi, într-o zi frumoasă și caldă de primăvară târzie, veni după o pauză de luni de iarnă geroasă, parcă mânat de un dor nemărginit. Plouase cu o zi inainte și peste cascadă se vedea un curcubeu magnific. Văzând curcubeul, Prințului îi veni ideea să denumească acel loc: ,,Cascada Curcubeului’’. Se așeză pe stânci să admire priveliștea și pe partea cealaltă a lacului văzu ceva ciudat, neasteptat, care-l puse pe gânduri. Pe o stâncă netedă stătea o fată de o frumusețe rară, care-i tăie prințului pentru o clipă răsuflarea. Tânăra stătea nemișcată, cu privirea ațintită spre cascadă. Purta pe cap o diadema de aur alb decorată cu flori de crin, care-i încadra părul auriu ce-i cădea-n valuri pe spate. Era atât de frumoasă, cu părul lung și ondulat strălucind în razele soarelui, încât depășea orice închipuire omenească, iar Prințul privind-o rămăsese încremenit, uitând chiar să respire, neștiind dacă o vede cu adevărat sau visează. Prințul nu îndrăzni vreme-ndelungată să se apropie de fată, dar observă, cum o vedea el din profil, că din ochi i se prelingeau pe obraz lacrimi.
Deși cascada curgea zgomotos, prințului i se părea că aude o voce, așa că se hotărî să se apropie, cu grijă sa n-o sperie, de gingașa făptură. Ceea ce auzise era intr-adevăr glasul fetei. Ea cânta și avea cea mai frumoasă voce din câte auzise Eric vreodată. Vocea aceea melodioasă, suavă îl fermecă pe Prinț. Dar cântecul era atât de trist, încât Prințului îi dădură lacrimile și i se puse un nod în gât auzindu-l. Ascultă apoi cu toată atenția cuvintele și desluși:
Eu sunt Zâna Florilor de Mai,
Mă cheamă Crin-de-Mai
Tată-mi este soarele
Mamă Zâna Zorilor,
Născută sunt din lumină și rouă
Pentru a da culoare florilor.
La nașterea mea ursitoarele au spus
Că va veni o zi
Când cineva mă va răpi
Și-n întuneric mă va ține-nchisă
Să-mi piară strălucirea și puterea
De-a da fiecărei flori culoarea promisă.
Culorile naturii se vor estompa
Chiar soarele, tatal meu își va ascunde fața
Și tot mai des, mama mea va întârzia
Noaptea va fi lungă fără ea
Iar ziua-așa de rece-ncât florile-or îngheța.
Curând nu vor mai fi crini și nicio viorea.
Căci sunt întemnițată de un zmeu necurat
Pe un tărâm rece și-ndepărtat,
Unde inima mea curând va îngheța
Si ,,Cascada Curcubeului’’ va dispărea
De nu se găsește repede cineva
Să plece în căutarea mea.
Prințul ascultă cântecul și simți că i se frânge inima de lacrimile frumoasei. Se apropie mai mult de ea și i se păru ciudat că fata era translucidă. Rochia ei de dantela alba cu poalele-n forma petalelor de crin lasa sa se-ntrevada pielea trandafirie și dincolo de ea țărmul lacului. O strigă, dar imediat fata dispăru, ca prin farmec. În urma ei rămase însă o coroniță din flori de crin, care probabil îi căzuse din mână. Prințul privi în jur și văzând ca nu mai era nimeni începu sa se-ndoiască de ceea ce văzuse, spunându-și că imaginația-i joacă feste. Văzând însă coronița și având cântecul atât de clar în minte, nu mai știa ce să creadă. Așa că luă coronița cu el și plecă înapoi la castel, căci era vremea cinei și mama lui s-ar fi îngrijorat dacă întârzia.
Eric porni imediat la drum în cautarea castelului și curând ajunse la porțile lui. Porțile erau păzite de doi balauri de gheață, fiecare având câte trei capete. Eric își scoase din teacă sabia pentru a se lupta cu balaurii, dar curând își dădu seama că sabia nu are niciun efect asupra lor. Le reteza câte un cap și imediat le creștea altul în loc.
Își aminti apoi de coronița și floarea de crin și se gândi că trebuie să aibă fiecare dintre ele o utilitate. Încercă întâi coronița, pe care o aruncă înspre balauri ca pe un bumerang. Spre surprinderea lui, în aer coronița se aprindea într-un cerc de foc, care topea gheața ce alcătuia balaurii, iar apoi se-ntorcea în mâna lui, la fel de proaspată și verde ca înainte s-o arunce. O azvârli de cateva ori și le reteză balaurilor toate capetele, care topindu-se nu le mai creșteau altele-n loc. Încercă apoi să deschidă poarta, dar aceasta nu se urnea din loc. Ii veni în minte sa foloseasca crinul și cu una din frunzele lui descuie lacătul și intră în curtea castelului. Merse ce merse până ce dădu de un zid înalt care părea din gheață. Încercă să topească gheața cu ajutorul coroniței, dar după ce se topea stratul de gheață rămânea zidul de bronz. Asupra bronzului gros coronița nu avea niciun efect. Eric se gândi îndelung ce să facă și-i veni ideea de a săpa în gheața cu ajutorul sabiei sale dar și a coroniței o scară. Zis și facut: taie cu ajutorul coronitei de foc un bloc zdravăn de gheață și apoi sculptă în el, cu sabia, o scară suficient de înaltă cât să poată ajunge pe zid, de unde apoi sări în partea cealaltă. Aici îl luară în primire niște monștri de gheață, cărora Eric le veni de hac tot cu ajutorul coronitei de foc.
Merse ce merse apoi și ajunse la alt zid, care sub stratul de gheață cu care era îmbrăcat se dovedi a fi din argint masiv. Gardul de argint era mult mai înalt decât cel de bronz și Eric își dădu seama că nu avea cum să facă o scară atât de lungă pentru a-l escalada. Chibzui o vreme și se hotărî să sape pe sub zid un tunel care sa-l duca în partea cealalta. Sabia nu este tocmai o unealtă de săpat, dar cu ambiție și vitejie și cu ajutorul coroniței care dezgheța pământul pentru a putea fi săpat, reuși după multă trudă să treacă pe partea cealaltă. Merse iar ce merse și dădu de alt zid, de data aceasta din oțel și oricât se gândi nu știa cum să treaca de el, deoarece era nu doar foarte înalt ci și foarte adânc îngropat în pământul înghețat, încât i-ar fi luat poate luni de zile să sape un tunel pe sub el. Se hotărî să meargă pe lângă zid, doar-doar o da de o poartă. După o vreme asta se și întâmplă, ajunse în dreptul unei porți strajuite de patru balauri cu câte șapte capete fiecare, cu care Eric se luptă vitejește folosind coronița de foc și sabia sa de oțel și îi birui. Apoi folosi floarea de crin, care se potrivea perfect în dispozitivul de închidere al porții.
Intră în sfârșit în curte, de unde se vedea impunător și rece palatul de gheață al căpcăunului. Nu întampină nicio dificultate la intrare, dar imediat cum păși înăuntru, ușa se închise și apărură străjeri de gheață înarmați. Se luptă cu ei și le veni imediat de hac folosind coronița, dar apoi apărură soldați în armuri de oțel, asupra cărora coronița nu avea niciun efect. Eric se luptă vitejește și le tăie capetele cu sabia sa ascuțită. Armurile cădeau la pământ ca și când conținutul lor s-ar fi evaporat. Nicio ființă din cele întâlnite nu părea a avea viață, suflet ci păreau animate doar de o vrajă puternică ce le făcea să funcționeze ca niște mașinării.
Prințul Eric închise ochii și își imagină cât putu el de intens ,,Cascada Curcubeului’’ și deschizand ochii se pomeni exact în locul imaginat, la ,,Cascada Curcubeului’’. Dar Zâna nu se vedea nicăieri. Eric o strigă și aceasta îi apăru și mai frumoasă și mai strălucitoare ca înainte și îl intrebă cum să-l răsplatească pentru vitejia lui. Eric îi mărturisi dragostea lui și ii spuse că ar vrea să se căsătorească și să trăiască împreună fericiți până la adânci bătrâneți, dar Zâna îi spuse că așa ceva este imposibil chiar și pentru ea, deoarece ea are misiunea veșnică de a ocroti natura și de a face florile să-nflorească în culori minunate, nu își poate părăsi îndatoririle, nu se poate căsători și nici nu poate iubi un muritor așa cum își imaginează el.
Eric fu foarte dezamăgit, pentru că el era atât de îndrăgostit, încât nu-și putea folosi gândirea logică, chit că era foarte deștept și întelept. Se simțea înșelat, trădat. Văzându-i dezamăgirea, Crin-de-Mai îi spuse că se gândise că se va întâmpla așa, dar că nu a avut de ales, pentru că pe un muritor numai dragostea îl înarmează cu atâta curaj și vitejie încât să depășească orice obstacole, așa cum a dat el dovada în misiunea pe care tocmai a îndeplinit-o. Zâna Florilor ii mai spuse că chipul ei și corpul de care s-a indragostit Eric sunt întocmai ca ale unei prințese pe nume Veronica și că aceasta îl visează și îl așteaptă deja de luni de zile. Zâna își ceru iertare că l-a amăgit, iar Eric o iertă pe dată și-i promise ca se va duce la Palatul Veronicăi să-i ceară mâna.
Eric își luă rămas bun de la Zână și plecă. Ajunse la palatul Veronicăi, unde fu întâmpinat cu dragoste și caldură, întrucât toată lumea aflase de vitejia lui și apoi urmă o nuntă ca-n povești și toată lumea din cele două regate se bucură și se veseli timp de 7 zile. Și urma ca Eric și Veronica să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți, dar înainte de asta, Eric mai merse o dată la ,,Cascada Curcubeului’’ să se-ntâlnească cu Zâna Florilor, care vroia să știe dacă Prințul este mulțumit și consideră ca ea s-a achitat de datorie pentru că a salvat-o de căpcăun.
Eric ajunse în aceeași zi de Mai ca mai inainte și Zâna îl aștepta, mai frumoasă și mai strălucitoare ca oricând, deoarece puterile i se refăcuseră complet. De data aceasta Crin-de-Mai era veselă și voioasă și râsul ei cristalin răsuna în toată pădurea. Zâna îl întrebă pe Eric dacă e mulțumit și acesta ii spuse că, deși Veronica e o ființă minunată, nu are gingășia și grația Zanei, iar aceasta îi spuse că grația este o însușire divină și nicio muritoare nu poate avea grația unei Zâne, dar îl sfătui pe Eric să meargă acasă, și să aștepte încrezător, că după nouă luni Veronica va naște o fetiță. Îi spuse ca peste exact un an să aducă fetița la ,,Cascada Curcubeului’’ căci ea îi va fi nașă și îi va dărui din grația și gingășia ei. Eric făcu așa cum ii spusese Zâna și după un an veni cu fiica lui la ,,Cascada Curcubeului”, pentru ca aceasta să-și îndeplinească promisiunea. Fetița căpătă pielea trandafirie și aura vizibilă ca a zânei, doar ca nu chiar așa de strălucitoare, că doar Prințesa era ființă umană!
Zâna Florilor îl întrebă din nou pe Eric dacă este mulțumit și consideră că a fost răsplătit pe măsură, iar acesta răspunse că nu numai pe măsură ci înzecit și îi mulțumi din suflet Zânei. De asemenea, Zâna Florilor aranjase cu ursitoarele să-i hărăzescă Prințesei un destin măreț. Eric își luă rămas bun de la Zâna Florilor, care-i spusese că e ultima dată când o poate vedea, iar apoi plecă înapoi cu fiica lui la palat.
Fetița primi numele Dalia și deși tatăl ei nu o mai putea vedea pe Crin-de-Mai, Dalia o putea chema pe zână alături de ea oricând voia și o putea vedea mereu când mergea la Cascada Curcubeului. Prințesa Dalia pe măsură ce creștea se plimba tot mai des singură prin pădure până la Cascada Curcubeului, pentru că nașa ei, Zâna Florilor de Mai, venea mereu alături de ea, astfel că fetiței nu i se putea întâmpla nimic rău în acea parte a pădurii.
Zâna i-a luat lui Eric capacitatea de a o mai vedea, pentru ca Prințul să nu o mai poată compara pe soția lui, Prințesa Veronica cu Zâna și să fie trist că numai Zâna este mereu la fel de tânără și frumoasă.